Cuviosul Gherontie (04.11.1934 – 13.10.2018)

Câteva repere biografice şi de înţelegere a nebuniei pentru Hristos

Î.P.S. Bartolomeu, în lucrarea „Cerurile Oltului”, plasează nebunia pentru Hristos între limitele a doi termeni: preluare şi preumblare. Preluare înseamnă a lua ceva şi a duce mai departe, doar într-un sens al axei, ca o ştafetă, respectiv preumblare, pus în relaţie cu pendulul, care înseamnă înaintare în timp prin întoarcere în timp, printr-o mişcare aparent fără sens, fără noimă. Nebunia pentru Hristos poate fi deci considerată o preluare explicită a ştafetei într-o linie a sfinţeniei, de la o generaţie la alta, şi purtarea deplină a acesteia într-o formă greu de înţeles şi de prins în cuvinte.

Încercarea de a cuprinde într-o schiţă biografică o persoană care şi-a angajat total şi întreaga viaţă slujirii lui Dumnezeu şi a semenilor impune o raportare atentă şi discretă la modul în care sunt evidenţiate elementele caracteristice drumului asumat în căutarea mântuirii. Este necesară, de asemenea, respectarea unei linii de discreţie pe coordonatele impuse de jertfa pe calea credinţei a semenului nostru. Când este vorba de un monah care şi-a asumat şi greutatea nespusă a nebuniei pentru Hristos, nu doar crucea celor trei voturi călugăreşti, accentele se cer puse cu mare atenţie, prin raportare la mărturii directe şi la lucruri văzute şi trăite, astfel încât aspectele biografice prezentate să constituie repere autentice.

Despre viaţa lui vorbea foarte puţin, cel mai adesea la insistenţele noastre, pentru că nu considera importante detaliile privind etapele vieţii sale. Atunci când totuşi ne spunea câte ceva despre viaţa sa, punea drumul vieţii sale în seama Providenţei Divine, era recunoscător lui Dumnezeu pentru ajutorul pe care l-a primit şi l-a simţit permanent. Nu uita să mulţumească Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Sfintei Treimi pentru că l-a ţinut în viaţă „până la bătrâneţe” şi pentru că i-a dat sănătate, pentru că „sănătatea-i bogătate!”, cum zicea el mereu.

A văzut lumina zilei la 4 noiembrie 1934 şi vorbea cu drag de faptul că s-a născut în Ţara Făgăraşului, aproape în mijlocul ţării, în satul Viscri, comuna Buneşti, nu departe de Rupea, acum în judeţul Braşov. A făcut doar patru clase, dar le-a făcut bine! Când ne recita câte o poezie, şi încă ştia multe, la cei aproape 84 de ani, câţi a avut la plecarea în veşnicie, ne spunea că o ştie „de la şcoala primară”. La fel şi unele rugăciuni în formă versificată, cum este „Doamne, Doamne, ceresc Tată”.

Îi pomenea în rugăciunile personale în primul rând pe părinţii săi, „măicuţa mea, Elena, şi tăticul meu, Ioan”, dar şi pe „unchiul meu, Moise sau protosinghelul Modest”, fiind vorba despre fratele tatălui său, părintele Modest Aldea, fostul stareţ al Mănăstirii Ciolanu şi apoi eclesiarhul catedralei episcopale din Buzău. Tot din pomelnicul Cuviosului am aflat şi despre fratele său mai mare care murise de tânăr, dar şi despre alţi membri ai familiei sau despre persoanele dragi sufletului său, vii şi adormiţi, pe care-i pomenea din memorie într-o ordine aproape neschimbată de-a lungul anilor.

De foarte tânăr a fost iubitor de rugăciune şi de mănăstire, nu o dată abandona treburile gospodăreşti sau pe cele agricole pentru a se dedica rugăciunii. Astfel, decizia lui de a se dedica vieţii monahale a fost aşadar una firească. A rămas până la sfârşitul vieţii ataşat sufleteşte de mănăstirea Ciolanu, unde şi-a început viaţa călugărească, dar şi de catedrala episcopală de la Buzău, unde îl vizita uneori pe unchiul său, ajuns de acum eclesiarh.

Cursul vieţii sale monahale a fost schimbat în mod brutal după decretul 410 din 28 octombrie 1959. Asemenea miilor de călugări alungaţi din mănăstiri, Cuviosul a fost obligat în noile condiţii sociale şi politice să găsească diferite căi pentru a-şi trăi pe mai departe viaţa în Hristos. Din mărturiile sale, era nevoit să alterneze perioadele în care se afla la mănăstirea Ciolanu sau la alte mănăstiri pe care a început să le frecventeze, într-un fel prin rotaţie şi pentru doar câteva zile la fiecare, cu zilele sau săptămânile în care se afla acasă, pentru munca în agricultura socialistă, alături de familie. Permanent îşi mărturisea credinţa şi le vorbea oamenilor despre nevoia de a ne aduce aminte că suntem trecători pe pământ. Acestea i-au devenit coordonatele vieţii pentru mai bine de trei decenii!

Deşi ne-a spus în mai multe rânduri că este trăitor pe linia nebuniei în Hristos, nu a dorit să ofere detalii legat de momentul în care şi-a asumat-o. Nu dorea în niciun caz să fie lăudat pentru anii îndelungaţi de aspră nevoinţă, impuşi de acest mod de trăire a credinţei, şi nici să spună care au fost suferinţele sau umilinţele la care a fost supus din partea autorităţilor comuniste, care nu aveau cum să aprecieze un mistic ce le vorbeşte oamenilor despre credinţă, mântuire şi viaţă veşnică, susţinându-şi spusele cu descrierea bucuriei pe care a avut-o când i s-a arătat Maica Domnului sau cu momentele (cel puţin două) în care vrăşmaşul diavol a încercat să-l sperie şi să-l îndepărteze de pe calea credinţei.

Un moment care putea să-i fie fatal, alături de altele din vremea regimului ateu, a fost cel în care, i-a strigat lui N. Ceauşescu faptul că dacă nu va crede în Dumnezeu va fi împuşcat de cei din jurul lui. Nu doar că nu mi-a vorbit niciodată despre evenimentul respectiv, dar nici după ce am aflat de el nu s-a arătat interesat să-l descrie. Nu avea nicio urmă de bravură sau de eroism, făcuse doar voia lui Dumnezeu. Nu dorea să vorbească nici măcar despre bătăile şi suferinţele prin care a trecut după acel episod, prefera doar să ne spună faptul că dacă el nu a lăsat postul şi rugăciunea, nici acestea nu l-au lăsat pe el. La fel şi nădejdea în ajutorul Maicii Domnului!

Niciodată în istorie, nebunia pentru Hristos nu a fost înţeleasă sau apreciată, pentru aceasta fiind nevoie nu doar de smerenie, ci şi de perseverenţă şi mai ales de un îndrumător, de cineva care a înţeles măcar în parte rostul pentru care aceşti oameni, atât de iubitori de semeni, de preocupaţi de rugăciune şi capabili de postiri severe şi îndelungate, se poartă aparent complet neglijent, adesea cu haine rupte şi vorbesc celor pe care îi întâlnesc pe calea vieţii despre lucruri greu de înţeles şi de acceptat, date fiind convenienţele lumii de azi. Dar tocmai acest statut, al lepădării totale de sine şi al ascultării depline de Dumnezeu, l-a făcut şi pe Cuviosul Gherontie să poată să-i susţină pe cei din jurul său să-şi ducă propria cruce. Se ruga pentru întreaga lume şi încerca să-i ajute pe cei cu care vorbea să-şi trăiască viaţa în lumina adevăratei credinţe.

Nu a înţeles nimeni niciodată de ce mergea la o mănăstire sau alta, la o familie sau alta, de ce rămânea acolo o zi sau câteva luni, cum îi descoperea Dumnezeu tainele şi adâncul sufletului semenilor, cărora era în măsură să le vorbească despre problemele cu care se confruntă, chiar dacă li se părea că acestea nu erau cunoscute decât de ei înşişi. Cel mai adesea, dacă era vorba de patimi, lua asupra sa povara aproapelui, căruia îi spunea că el are de fapt problema respectivă. Între multele lucruri pe care le făcea şi le spunea, oferea răspunsurile la întrebările sau problemele cu care se confruntau cei din jurul lui. Dacă nu erai atent, dacă erau mai importante ghiduşiile pe care le făcea, dacă erai nemulţumit de felul lui de a fi sau de modul în care oferea răspunsurile, aveai mari şanse să nici nu-ţi dai seama când şi ce ţi-a spus ceva legat de adevăratele tale probleme, adesea neînţelese nici măcar de tine, dar foarte clare pentru el.

Lupta duhovnicească pe care o ducea alături de aproapele sau de multe ori chiar în locul acestuia, pentru a-l scoate pe semenul său din ispitele sau marile încercări în care se afla, însemna manifestări sau comportamente foarte greu de înţeles chiar şi pentru cei care l-au cunoscut de zeci de ani. Nu le spunea celor din jur decât ceea era necesar să ştie (cum să postească, cum să se roage, cu care patimă să se lupte în primul rând) sau ceea ce puteau să înţeleagă atunci. Restul era nevoinţa şi comuniunea lui cu Dumnezeu. Iar pentru ca cei din jur să nu se mândrească sau ca să nu fie lăudat, pe calea până la rezolvarea problemei şi aproape de fiecare dată la sfârşit, găsea ceva prin care să te facă să-ţi pierzi răbdarea cu el, cerea de băut, vorbea vrute şi nevrute…

În 13 octombrie 2018 a plecat la Domnul cu mare discreţie, aşa cum a trecut prin lume ori de câte ori nu voia să fie cunoscut sau înţeles şi acolo unde a profeţit de ani de zile, în Ţara Sfântă. Dumnezeu l-a chemat la El de la Betleem, cu o moarte ca o adevărată naştere pentru viaţa veşnică.

Rămâne însă şirul lucrurilor minunate făcute de Dumnezeu prin alesul Său Cuviosul Gherontie, iar acest şir este deja lung. Multe mărturii despre puterea şi roadele credinţei sale sunt făcute publice. Nădăjduim să apară în scurt timp şi altele, iar din toate acestea să dobândim cu toţii putere pe calea mântuirii.

Spunea, cu ceva timp în urmă: „Când o să-ţi aduci aminte de mine, o să-ţi meargă bine!”. Ne amintim mereu de el şi îl chemăm în ajutor: noi suntem aceiaşi, dar şi el este acelaşi grabnic şi puternic mijlocitor pentru noi în faţa tronului Preasfintei Treimi!

Pr. Dorin Opriş